Visul…

Cu toții avem vise, cu toții ne dorim să se îndeplinească, dar nu toți luptăm pentru ele.

Mă  voi referi la unul, știu că noi avem mai multe, dar să ne centrăm pe cel mai important, și anume pe cel în privința carierei. De mici copii, ne doream să devenim cineva, indiferent de timp, spațiu, bani, noi visam să devenim doctori, profesori, actori, până și fetele visau să devină mamei, iar băieții, tați. Ne imaginam foarte multe lucruri, și credeam în orice când eram mici, credeam în frumos și bun, căci tata și mămica ne spunea mereu să fim cuminți, să învățăm carte, să-l iubim dpe Dumnezeu și pe semenii noștri.

Cu timpul, ne-am dezvoltat, fizic, psihic, etc. Și am început să credem, să ne creăm propriile noastre obiective, să ne ghidăm după alți oameni mari, și să ajungem aproape ca ei, căci nimeni nu poate copia pe nimeni, la caracter.

La fel și eu, de mic copil îmi doream să fiu doctoriță, le fel cum își dorește orice fetiță de 4-5 ani, ca apoi să-mi doresc altceva, dar de data asta, pentru totdeauna.

Să fiu actriță, să fiu mereu altcineva, în alt timp, în altă viață de om.

Pe zi ce trece, credeam tot mai tare că ăsta este scopul meu în viață, visul ce nu va fi spulberat de nimeni și de nimic, deoarece credeam cu adevărat, și oricât de mult m-aș fi străduit să mă gândesc la altă meserie, n-aș fi putut. Fapt pentru care, de când am descoperit în cl. IX-a teatrul, m-am dedicat trup și suflet, acestuia. Am început cu teatru de păpuși, în urmă cu 2 ani, apoi după câteva luni, am trecut la teatru în sine, teatru adevărat, fără marionete.

Am început, cu un rol mare, fiind la liceu, doritori foarte puțini de-a juca teatru, m-am implicat într-o scenetă de-a scriitorului Valeriu Butulescu, o scenetă de 13 pagini, în care eu eram personajul principal, cu cele mai multe replici, evident, ah, și eram bărbat. Da, am jucat rolul de Făt Frumos, mi se părea incredibil să fiu desprinsă dintr-un basm, rolul meu să înfățișeze viața unui bărbat de o personalitate puternică. Neștiind ce presupune teatru, am încercat să dau totul, sau nimic. Pentru mine era un lucru foarte serios, pentru ceilalți, un timp pierdut de la ore, și o porție de distracție copioasă. Astfel că am avut unele divergențe cu ceilalți la început, dar apoi au înțeles că ceea ce facem, ne poate conduce foarte departe.

Credeam și încă cred, că teatrul poate schimba omul.

Spencer Tracy spunea că “Pe scenă sau în fața aparatului de filmat mi-e foarte ușor. În viață mi-e mai greu” Și-i dau dreptate. De câteva ori m-a izbit viața de perete, de m-a năucit de cap, iar cei care mă știau altfel, mă încurajau cu vorbe de genul: “Tu, o actriță așa de bună, nu poți face față unor asemenea lucruri?” Cuvintele astea mă ridicau, dar uneori mă nimiceau. Mă pierdeam în propria-mi viață, dar pe scenă mă regăseam într-o alta. Reușeam să râd, dar mereu fiind altcineva decât eu. Lăsam deoparte sacul plin de greutăți din viața reală, și-l luam pe cel plin de lucruri frumoase, al fetei de 16 ani, care dădea totul pentru teatru: timp și suflet. Mă dăruiam pe mine, și asta era de ajuns (cred)

De curând am pornit cu restul echipei de teatru într-un turneu, care solicită mult timp și repetiții, curând împlinim o lună de când jucăm pe scenele unor Comune mari, pentru noi, aflați la început de drum, ni se pare un lucru minunat, să jucăm în fața a 400 de copii, adolescenți și adulți, o piesă de teatru pentru toate vârstele. Și primim cea mai frumoasă răsplată. Zâmbetele și aplauzele unor oameni frumoși și buni. Îi privești și vezi în ochii lor acea licărire de bunătate, modestie și iubire. Am cunoscut o mulțime de oameni, care nu știau nimic despre mine, dar parcă m-ar fi cunoscut de-o viață. Le sunt datoare pentru tot ce am ajuns. Am pornit de jos, și consider că am mai urcat câteva trepte în acești 3 ani de teatru, am învățat multe, dar nu îndeajuns.

p.s Mai jos, o poză cu mine din decursul acestui an, jucând  în Fălticeni la Centrul Cultural Grigore Vasiliu Birlic, o scenetă umoristică, de Marius Rizea și Maria Buză. “Floarea și Gheorghe – Intelectualii”