Monthly Archives: June 2013

O zi din sfârșitul lui iunie…

Liniște….mă plimb în neștire până ce zăresc parcul, învăluit în râsetele copiilor și în soarele după amiezii. Cu pași mărunți mă aproprii spre cea mai apropiată bancă de la intrare, parcă nevrând să-mi observe cineva prezența. Privesc cu nesaț bucuria copiilor de a fi cu mama sau cu tata (mai rar cu ambii) în parc, mâncând înghețată pe băț și jucându-se voios alături de ceilalți copii, care ocupă parcul. Instantaneu, fac o întoarcere în timp, și dintr-un colț de creier privesc cum eram înainte. Cum era parcul din spatele căminului de copii, cum erau copii de acolo și cum eram eu, fără mama, fără tata. 

N-a durat mult această întoarcere de timp, că imediat mi-am simțit trupul tremurând la amintirea acestor lucruri, și m-am trezit în simțuri. Am constatat că dețin amintiri vagi despre copilăria mea, și că puține au fost momentele în care m-am simțit copil. Eu, am luat viața prea în serios, iar viața m-a luat în batjocură, și mi-a arătat că nu-i pot ține piept de fiecare dată. Dar nu sunt o lașă. Înțeleg că timpul ce l-am pierdut căutând răspunsuri la întrebările ce mi le puneam, a fost în zadar, că viața ne schimbă de pe o zi pe alta întrebările, și când crezi că ai găsit ce căutai, de fapt ai pierdut. Or trece anii, și eu voi continua să sper, să caut, să înțeleg, și să iubesc. Că prea ne pierdem timpul întrebându-ne, și regăsindu-ne de fiecare dată în același punct.

De-ar fi fost….astăzi toamnă

Astăzi mi-am dorit din tot sufletul să fie toamnă. Să privesc frunzele cum plutesc spre pământ, apoi cum se frâng. Să privesc parcul presărat de frunzele uscate alte anotimpului ce-l poartă, să privesc copacii goi și apusul după amiezii. 

Toamna îmi induce o stare de melancolie, momente de reverie și doruri vagi. Mă regăsesc în orice anotimp, aceiași. Mă simt prizoniera acestui superb anotimp, și mi-aș dori să fie veșnic toamnă. Nu m-ar deranja ploile, copacii dezgoliți, nenumăratele covoare de frunze, și nesfârșitele nopți reci. În fiecare toamnă mă găsesc, după atâtea căutări, îmi fac timp să-mi răspund, după atâtea întrebări, și îmi abandonez grijile într-o altă viață, sub un alt anotimp.

Imagine

Am ales cu capul, nu cu inima…

“Dacă te ține ața și vrei să faci teatru, atunci vino vineri să stăm de vorbă. Vreau să facem un Caragiale, cu nebunii, cu de toate. Ai talent, ești foarte bună” acestea fiind spuse de d-nul regizor Gheorghe Balint de la Bacău care, se pare, că a fost impresionat de reprezentația mea la Festivalul național de teatru “Grigore Vasiliu Birlic” astfel încât atunci când m-a zărit trecând prin fața Casei de Cultură din Fălticeni, m-a oprit ca să mă întrebe dacă doresc să fiu membră a trupei Birlic, trupă ce dumnealui o conduce nu de mult timp. M-a rugat într-un fel, să fiu sinceră și să-i spun dacă nu pot, dacă timpul sau venitul nu-mi permite să vin zi de zi în oraș pentru repetiții. N-am putut să-i spun nimic, doar i-am spus că am să mă gândesc până vineri. Cu dumnealui vorbisem marți, deci mai aveam timp de gândire. 

Am ajuns acasă, mi-am sunat mama, i-am spus ce șansă mi s-a oferit în urma prestării mele la festival, și mi-a spus: “du-te, dacă asta îți dorești”. Dar, nu-i spusesem că ceva din mine mă oprea. Ea bolnavă de cancer, eu, la anul în cl. XII-a, și cu toate acasă pe cap cât timp ea e plecată, plus că întenționam să mă angajez pe timpul verii, nu să merg la repetiții pentru o scenetă mare. 

A venit și ziua de vineri, m-am prezentat la Casa de Cultură cu 20 de minute înainte de întrunirea cu regizorul și membrii trupei, odată ajunși tinerii actori, deja membrii ai trupei Birlic, au început să vorbească despre ce aveau să facă mâine la prima repetiție, unde și la ce oră (adică sâmbătă). Printre rânduri am prins câteva idei, fiindcă departe îmi era gândul. Mă gândeam dacă mă voi înțelege cu ei sau nu, ei fiind copii cu bani, din oraș, mamele și tații lor având slujbe importante, și alte chestii de genul. 

Un tip cam de vârsta mea, se apropie de mine și-mi spune: Mâine ne întâlnim la ora 9 în amfiteatru. Știi unde e nu?

Mă uit la el, și schițez un zâmbet, apoi dau din cap că da. Mai stau câteva minute în sala de la intrarea în Casa de cultură, mă uit nervoasă la ceas și încep să mă întreb. Să stau sau să nu mai stau? Să accept sau să nu accept? După câteva minute, ies val vârtej din sală, și cobor scările în grabă aproape izbucnind în plâns. Mă îndrept spre stația de microbuz, înjurând în gând și pedepsindu-mă pentru că m-am dus acolo întâlnindu-mă cu cei care deja se cunoșteau prea bine, ca să mă poată accepta și pe mine în trupa lor. Faptul că ei mai avuseseră spectacole mari, faptul că erau conduși de alt regizor decât cel pe care îl cunoscusem la un casting cu vreo 2 ani în urmă, faptul că învățau la cel mai bun liceu din oraș, faptul că locuiai la oraș și purtau haine de  firmă, toate prostiile astea m-au făcut să cred că sunt nepotrivită pentru cercul lor de actori. Și încă o chestie ce mi-a căzut greu, a fost ceea că toți care fuseseră la festival și participaseră, așa cum și eu participasem, mă văzuseră acolo luând premiul I pentru monolog, și III pentru scenetă, mă priveau oarecum, și își puneau semne de întrebare, gen: O fi mai bună ca noi? Va primi rolul principal? 

E o stupidenie că m-am gândit la astea, știu. Dar, nu știu dacă aveam să iau o decizie mai înțeleaptă ca asta. Dacă aș fi acceptat, n-aș mai fi putut lucra câte 12 sau 6 ore într-un depozit de materiale la 10 minute distanță de unde locuiesc eu, și n-aș mai fi avut timp să fiu EU. Pentru mine teatrul e totul, dar nu e ceva care să-mi poată schimba situația cu care mă confrunt. Mamei îi trebuie bani pentru o nouă operație la sân, și pentru tratament. La momentul respectiv e tot în spital, marți are 3 săptămâni de când este în Iași, apoi vine, și pleacă spre Cluj. Are nevoie de mine, iar eu de ea. Nu e momentul să dau spectacole la Năvodari, sau prin alte locuri. Vreau să mă găsească aici. 

În tot acest timp m-am gândit la alte oportunități pe care le-aș putea avea, și mi-am îndreptat mintea spre alte obiective. Credeam că nimeni nu mă poate împiedica să ajung unde îmi doresc, dar uite că tocmai eu îmi pun piedici, și tot eu sunt cea care mă pedepsesc.  Trebuie să ne gândim, atunci când alegem între două lucruri, să alegem calea cea mai dreaptă, și cea mai de folos. Cea de pe urma căreia avem mai mult de câștigat decât de pierdut. Nu vreau să credeți că teatrul e o pierdere de timp pentru mine, nu. Este o parte din mine, dar acea parte va dispărea încetul cu încetul, va sfârși înghițită de frică și de nesiguranță. Apoi, poate se va naște alt vis, așa cum spun unii, mai real decât acesta.

Imagine

“Vasul ăsta numit lume stă în mijlocul furtunii și așteaptă să fie bine”

Pornind de la acest citat al Oanei Pellea, tind să recunosc că oamenilor le este foarte ușor să se plângă de ceea ce văd, aud sau cunosc dar nu fac absolut nimic pentru îmbunătățirea lucrurilor. Pe facebook văd cum oamenii își discută soarta, fie a lor fie a altora. Se plâng de copiii care la 14 ani își încep viața sexuală, se plâng de sistemul politic, se plâng că de criza financiară, se plâng că nu-s înțeleși, se plâng că nu găsesc în ȚARĂ ce le trebuie, se plâng de tot și de nimic. Fiecare consideră c-o duce cel mai rău. Este cel mai bătut de soartă, nu s-au pricopsit decât cu probleme, pe strada lor în nicio zi nu răsare soarele, nimeni nu-i înțelege, doar îi judecă, iar ei sunt doar niște bieți copii nevinovați, inocenți din fire. Fiecare își caută norocul în altă parte, dar niciunul nu se gândește la ce-ar putea face pentru țară. Cei care au rămas, a fost fie pentru părinții care i-au născut aici, fie pentru că au o slujbă de care sunt cât de cât mulțumiți, fie pentru că într-adevăr își iubesc țara, și nu-și doresc să o lase goală, pentru a le umple străinilor buzunarele. Ei, continuă să-și slujească țara, fâcând în fiecare zi câte ceva bun pentru ei și pentru cei de lângă ei. Ei n-au dat bir cu fugiții. Au așteptat vremurile rele, au știut că vor veni clipele când li se vor usca gura după binele ce-a fost, dar au sperat și niciodată nu s-au dezarmat de credință, răbdare, iubire, încredere, și speranță. N-au căutat fericirea prin locuri îndepărtate, au continuat să învețe și să muncească pentru ai lor. 

Dar majoritatea, au plecat, s-au dus de la primul semnal de vreme urâtă și grea. S-au îndepărtat de familie, de țară, de tot ce însemna ei, și au uitat cu desăvârșire de unde au plecat. Banii le-au luat mințile, sufletul li s-a prăfuit după avere, și credința a fost curmată de-o nestăvilită dorință de a deține puterea, de a avea mereu dreptate și mereu mai mult. S-au pierdut de ei, și de fericire. Au impresia că sunt fericiți fiindcă au case mari și mașini luxoase, pe când mintea lor e mică, și sufletul rătăcit de atâta răutate și egoism. 

Fiecare așteaptă acel bine, dar nimeni nu face nimic să-l obțină. E ca și cum ai aștepta să vină valurile și să-ți înghită castelul de nisip, ce l-ai construit pe vreme rea. Și acel bine când vine, tot nu suntem mulțumiți, vrem mai mult și mai bine. Vrem să fim noi cei mai tari, să deținem controlul lucrurilor, să ieșim mereu în reflectoarele lumii, să fim, să fim, să fim mai bogați decât suntem. Bogați financiar, se poate! Bogați intelectual, psihic și moral? Acei oameni, sunt săraci cu duhul. 

Am obosit, am scris atâtea și ….nu știu, simt că nu-i bine, că lumea va face exact ce face deobicei: mă vor judeca după acestea. Ei, și? Vreme e pentru toate, eu să fiu sănătoasă. Vă pup, o seară plăcută.Imagine

 

De ce nu citesc tinerii?

Această întrebare și-o pun destul de des profesorii sau părinții. Cadrele didactice sunt nemulțumite de faptul că elevii își rezolvă temele, proiectele, referatele, cu ajutorul internetului, astfel biblioteca liceului este de foarte puține ori vizitată. Când vine vorba de lectura pentru vacanță, acea listă cu cărți ce ne-o dă d-na profesoară de limba română, la finalul anului școlar, și acel jurnal de lectură ce trebuie să-l întocmim, pentru a scrie într-însul prezentările succinte a cărților ce le-am citit. Dar, cu toate astea, unii tineri ignoră cu desăvârșire îndemnul de a citi. Li se pare anormal, rușinos sau o pierdere de timp să citească…

Tinerii aleg internetul, telefonul, discoteca, petrecerile în aer liber, în detrimentul cititului. Vreau să vă spun că și eu stau pe internet, și eu folosesc telefonul (când am nevoie) cu petrecerile nu mă dau în vânt, dar și eu călătoresc, într-un cuvânt, și eu mă distrez. Dar de ce nu pot vedea majoritatea tinerilor de azi, cititul tot ca pe o distracție? Ce îi împiedică să creadă că cititul nu-i ajută cu nimic în viață? Nu generalizez, sunt foarte bucuroasă că din cei 28 de colegi de clasă, sunt tot cu mine 4 persoane ce mai citesc câte o carte. Ceilalți, își folosesc timpul cu alte lucruri, nu investesc timp pentru a cunoaște, a învăța mai mult sau pentru a se întâlni cu ei, într-o carte. Suntem așa de simpli, când nu citim, atât de goi și cu mintea atât de pustie.  

Și mă gândesc iar, de ce nu citesc tinerii? Așa este la modă? Nu, nu cred că incultura, mediocritatea, și prostia sunt la modă. Consider că cititul este un lucru ce n-ar trebui lăsat să moară, încurajați-i pe toți cei cunoscuți vouă să citească, să nu îmbătrânească mai degrabă decât ar trebui, să nu moară în ei sufletul de atâta urât, și mintea de atâta necunoaștere. La ce folos ne sunt lucrurile materiale, dacă noi suntem pierduți de noi? Nu mai suntem noi, nu ne cunoaștem, credem că știm cine suntem, când de fapt, avem doar o impresie, și trăim cu sentimentul că suntem mulțumiți de noi, dar când întâmpinăm un obstacol în calea vieții, toată mulțumirea de noi dispare într-o secundă. 

Cititul ne poate influența viețile în bine, o gândire pozitivă, un bagaj de cunoștințe și un suflet frumos care știe să-și prețuiască fiecare zi. Nu vă opriți din citit, învățați din fiecare zi, și veți citi orice, până și sufleul oamenilor. Cărțile sunt cele care ne fac cunoștință cu noi și cu cei de lângă noi.    

Imagine