Monthly Archives: May 2013

Noi, putem să nu fim ca ei…

Prea ne luăm după ceilalți, nu știm să fim noi, de fiecare dată când vedem că cineva are un obiect nou, ni-l dorim și noi indiferent dacă dispunem de bani sau nu, ne atrage telefonul colegului de bancă, blugii rupți a unei fete de vârsta noastră, sau să punem pe facebook poze cu noi, dormind cu capul pe bancă, și scriind la descriere că eram la ora de mate, română, etc. Nimeni nu poate face nimic, fără ca altcineva să nu-l copie. Trist e faptul că sunt copiate doar lucrurile rele, lucrurile care ne denigrează și ne afundă în mediocritate, iar lucrurile de bun-simț, lucrurile bune, sunt ignorate și considerate anormale. De ce să fim noi, nu? De ce, dacă putem foarte bine să ne luăm și noi samsung galaxy, că așa are colegul de serviciu, colegul de clasă, fie că ne place sau nu un lucru, noi îl obținem, și nu de dragul acestuia, ci de dragul de a-i dovedi celuilalt că și noi putem, și noi suntem în stare. 

În fiecare zi, văd la liceu cum majoritatea elevilor de cl. IX-a sunt înconjurați de elevi mai mari, care îi supune unor tratamente halucinante pentru a fi acceptați în cercul lor de prieteni. Nu pot concepe acest lucru, și nu pot înțelege cum de aceștia se lasă controlați, de dragul timpului când vor fi considerați de ceilalți, șmecheri, când le va merge duhul prin școală cum că sunt periculoși, sau alte lucruri de genul. 

Ce trist să vedem toate acestea. În fața Domnului nimeni nu-i periculos, nimeni nu-i șmecher…

Ce deviere de la drumul cel bun, ce pierdere de timp și de suflet. Se îmbolnăvesc oamenii de atât tupeu și de atâta nesimțire,încât ai început să nu le mai suporți mirosul de neobrăznicie, mediocritate și incultură. 

Imagine

Advertisements

Prea doare…

Și da, doare când vezi că nu ești apreciat la adevărata ta valoare, când nu ești sprijinit, doar invidiat, când dai prea mult și nu primești în schimb nici măcar un mulțumesc.

Dai din timp, dai din tine, și încerci să faci totul, nu așa cum ți se cere, ci așa cum ști tu să o faci cel mai bine. Cuvintele astea n-au niciun înțeles dacă nu explic prin ce trec nu? Dar la ce folos? Cum aș putea eu să scriu aici ce simt? Nici cuvintele săracele nu vor să curgă, de prea multă durere, acumulată într-o zi, n-au putere să iasă la suprafață, pentru a le citi voi.

Nu știu dacă există vreo explicație, cu privire la a fi “luat în batjocură” atât tu cât și munca ta. Oamenii au început să mă strivească sub tălpile lor, ca pe o muscă, îmi zdrobesc vise, speranțe și tot ce ține de un posibil viitor. Și toate astea, n-au nicio explicație, sau cel puțin nu vor să mi-o dezvăluie. Mi s-au terminat cuvintele, s-au ascuns undeva prin cotloanele minții, și așteaptă să iasă când primejdia trece și eu n-aș mai simți nimic, atunci când îmi revin ca o avalanșă în minte. Vă las, aveți grijă de voi. Noapte bună

Ați văzut cerul? e negru, împânzit de stele. Asta înseamnă că visele mele, n-au murit.Imagine

Cu drag, despre Oana Pellea și cartea ei

25.05.2013 ora 16:52

Am citit în întregime “Jurnalul” Oanei Pellea, cu sufletul la gură, cu respirația întretăiată, am parcurs un drum frumos citind o parte din ea, din filmul ei, din cartea vieții. Aș fi ipocrită dacă v-aș spune că n-am plâns la unele pasaje din carte, iar unele citate m-au impresionat în mod deosebit, drept pentru care voi înșira câteva dintre cele mai adevărate lucruri din cartea sa.

Dragă Oana, vreau să mi te aduc mereu aminte. Și mă bucur enorm că ți-am citit tot jurnalul, de fapt memoriile unor jurnale, cuprinse întru-unul singur dar profund.  Ai vorbit atât de frumos și sincer despre oamenii din viața ta, despre plecările fiecăruia și despre dorul de ei, care doare.

Boala mamei tale Domnica m-a făcut să realizez ce luptă cruntă duce mama la ora actuală. Diagnosticată cu cancer la sân, a suferit două operații în decursul a două luni de zile, una de tumoră iar cealaltă….s-a sfârșit prin tăierea sânului drept. Acum, citind despre povestea ce-a avut-o mama ta, lupta sa cu boala, mi s-a făcut frică, dar am încredere în EL.

M-am abătut de la subiect, îmi pare rău. Nu știu cui să-i mulțumesc pentru că ți-am citit minunea de carte și pentru că m-am regăsit în cuvintele tale scrise cu har. Fie că ai vorbit despre părinți, Dumnezeu, teatru, prieteni, etc. 

Îmi cer iertare că nu ți-am citit jurnalul mai devreme, mă mulțumeam doar cu frânturi din acesta, dar acum m-am liniștit citindu-l pe tot. Știam că doare, știam că mă voi întâlni în cartea ta cu întâmplări și anumite stări sufletești de nepriceput pentru unele persoane. Dar așa cum scrie și pe coperta din spatele cărții  “Un jurnal ce face bine” și e adevărat, căci eu m-am hrănit din suferința ce-ai purtat-o, din întâmplările cu care te-ai confruntat, și din TOT, cu bune și rele, ochii mei de “carne” au citit cuvânt cu cuvânt. Din clipa în care am închis cartea, m-am adorat, am simțit cum se scurge prin mine bucuria și dorul de cei dragi. 

Ești o minune de om, Oana Pellea! 🙂

Mai jos, câteva citate ce le-am extras din carte. 

“Mi-e dor de oameni delicați și buni. De oameni deștepți și generoși. De educație și tradiție. Mi-e dor de bun-simț și bunăvoință”.

“De ce tot ce are o istorie și un praf așezat îmi place mai mult decât ce sclipește?”

“Urăsc siliconul și epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere și de adevăr. Ce deviere de la drumul bun și în ultimă instanță ce pierdere de timp”.

“Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulțumită, dar nimeni nu face nimic și toți dăm vina pe altcineva, niciodată pe noi”.

“Vasul ăsta numit lume stă în mijlocul furtunii și așteaptă să fie bine”.

“Nimic din ce se întâmplă nu e întâmplător și am certitudinea că tot ce ni se întâmplă este spre cunoașterea noastră și, în final, spre binele nostru”.

“Ți se face cadou timp ca să te găsești, ca să te întrebi și poate să și cauți să răspunzi”.

“Ce groaznică boală e invidia. Mulțumesc Domnului că nu m-a atins. Se caută remedii la tot felul de boli, dar la invidie nu s-a gândit nimeni”.

“Trebuie să urmezi pe cel ce caută adevărul și să fugi de cel care spune că l-a găsit”.

“Un om care se gândește la moarte în fiecare zi nu poate fi decât FERICIT”.Imagine

 

Visul…

Cu toții avem vise, cu toții ne dorim să se îndeplinească, dar nu toți luptăm pentru ele.

Mă  voi referi la unul, știu că noi avem mai multe, dar să ne centrăm pe cel mai important, și anume pe cel în privința carierei. De mici copii, ne doream să devenim cineva, indiferent de timp, spațiu, bani, noi visam să devenim doctori, profesori, actori, până și fetele visau să devină mamei, iar băieții, tați. Ne imaginam foarte multe lucruri, și credeam în orice când eram mici, credeam în frumos și bun, căci tata și mămica ne spunea mereu să fim cuminți, să învățăm carte, să-l iubim dpe Dumnezeu și pe semenii noștri.

Cu timpul, ne-am dezvoltat, fizic, psihic, etc. Și am început să credem, să ne creăm propriile noastre obiective, să ne ghidăm după alți oameni mari, și să ajungem aproape ca ei, căci nimeni nu poate copia pe nimeni, la caracter.

La fel și eu, de mic copil îmi doream să fiu doctoriță, le fel cum își dorește orice fetiță de 4-5 ani, ca apoi să-mi doresc altceva, dar de data asta, pentru totdeauna.

Să fiu actriță, să fiu mereu altcineva, în alt timp, în altă viață de om.

Pe zi ce trece, credeam tot mai tare că ăsta este scopul meu în viață, visul ce nu va fi spulberat de nimeni și de nimic, deoarece credeam cu adevărat, și oricât de mult m-aș fi străduit să mă gândesc la altă meserie, n-aș fi putut. Fapt pentru care, de când am descoperit în cl. IX-a teatrul, m-am dedicat trup și suflet, acestuia. Am început cu teatru de păpuși, în urmă cu 2 ani, apoi după câteva luni, am trecut la teatru în sine, teatru adevărat, fără marionete.

Am început, cu un rol mare, fiind la liceu, doritori foarte puțini de-a juca teatru, m-am implicat într-o scenetă de-a scriitorului Valeriu Butulescu, o scenetă de 13 pagini, în care eu eram personajul principal, cu cele mai multe replici, evident, ah, și eram bărbat. Da, am jucat rolul de Făt Frumos, mi se părea incredibil să fiu desprinsă dintr-un basm, rolul meu să înfățișeze viața unui bărbat de o personalitate puternică. Neștiind ce presupune teatru, am încercat să dau totul, sau nimic. Pentru mine era un lucru foarte serios, pentru ceilalți, un timp pierdut de la ore, și o porție de distracție copioasă. Astfel că am avut unele divergențe cu ceilalți la început, dar apoi au înțeles că ceea ce facem, ne poate conduce foarte departe.

Credeam și încă cred, că teatrul poate schimba omul.

Spencer Tracy spunea că “Pe scenă sau în fața aparatului de filmat mi-e foarte ușor. În viață mi-e mai greu” Și-i dau dreptate. De câteva ori m-a izbit viața de perete, de m-a năucit de cap, iar cei care mă știau altfel, mă încurajau cu vorbe de genul: “Tu, o actriță așa de bună, nu poți face față unor asemenea lucruri?” Cuvintele astea mă ridicau, dar uneori mă nimiceau. Mă pierdeam în propria-mi viață, dar pe scenă mă regăseam într-o alta. Reușeam să râd, dar mereu fiind altcineva decât eu. Lăsam deoparte sacul plin de greutăți din viața reală, și-l luam pe cel plin de lucruri frumoase, al fetei de 16 ani, care dădea totul pentru teatru: timp și suflet. Mă dăruiam pe mine, și asta era de ajuns (cred)

De curând am pornit cu restul echipei de teatru într-un turneu, care solicită mult timp și repetiții, curând împlinim o lună de când jucăm pe scenele unor Comune mari, pentru noi, aflați la început de drum, ni se pare un lucru minunat, să jucăm în fața a 400 de copii, adolescenți și adulți, o piesă de teatru pentru toate vârstele. Și primim cea mai frumoasă răsplată. Zâmbetele și aplauzele unor oameni frumoși și buni. Îi privești și vezi în ochii lor acea licărire de bunătate, modestie și iubire. Am cunoscut o mulțime de oameni, care nu știau nimic despre mine, dar parcă m-ar fi cunoscut de-o viață. Le sunt datoare pentru tot ce am ajuns. Am pornit de jos, și consider că am mai urcat câteva trepte în acești 3 ani de teatru, am învățat multe, dar nu îndeajuns.

p.s Mai jos, o poză cu mine din decursul acestui an, jucând  în Fălticeni la Centrul Cultural Grigore Vasiliu Birlic, o scenetă umoristică, de Marius Rizea și Maria Buză. “Floarea și Gheorghe – Intelectualii”

Imagine

Luptă…

Doamne, eu n-am ales să vin aici, nu eu am ales unde să mă nasc și unde să cresc, ce oameni să mă înconjoare și ce lucruri să-mi placă.

Mi-a fost, și încă îmi este greu să supraviețuiesc printre oameni urâți la suflet și răi, mi-e tare greu să mă gândesc la frumos, și totuși îl trăiesc, îl simt în mine, în lucrurile ce le văd, și în oamenii ce-i cunosc. Frumosul există.

Zi de zi, mă lupt cu părerile oamenilor, cu criticile lor, și cu concepțiile ce nu le îngăduie să vadă liber, și frumos.

Se întâmplă să renunț, să tac și să aprob ceea ce-mi spun, dar se întâmplă uneori, să lupt pentru ceea ce cred, să fiu eu cea care spune ultimul cuvânt, lăsându-i fără replici, și uitându-se nu la mine, ci prin mine.

E gol, pustiu, nimic bun în sufletul unora, e negru și tare întuneric în mintea unora, de ți-e frică să umbli prin cotloanele minții, de groază să nu te pierzi prin prostie.

Și mi-e tare greu să le aduc în viața lor dreptatea, bunătatea și frumosul. Prin lucrurile bune, ce le resping, se resping pe ei și pe viața ce ar trebui s-o aibă.

Acum, când scriu acestea, îmi vine să plâng. Vreau să plâng, fiindcă doare, doare foarte tare să nu fii ascultat, mereu să ți se impună anumite lucruri, mereu să fii contrazis, încât nici nu mai dorești să-ți vorbești, crezând că nu faci altceva decât să te deranjezi pe tine și pe ceilalți.

Voi continua să le vorbesc celor 4 pereți, ei nu mă pot contrazice, dar am certitudinea că mă ascultă, pereții, tablourile, cărțile și ce mai am eu aici, n-au gură, dar simt că au ochi și urechi.

Cu oamenii nu mă mai înțeleg, din cauza unuia, vor începe și alții? La un timp, te saturi să mai explici ce-i drept și ce nu, sau de ce faci tu ceea ce faci, și pentru cine.

Oamenii pun întrebări stupide, și întrebări ce n-ar trebui să iasă din gura lor, fiindcă sunt întrebări fără răspuns, și dacă ar exista unul, tot n-ar fi cel care care-l așteptau, nimic nu-i poate lămuri pe cei care privesc lucrurile cu indiferență, și fără să le simtă. În viață totul trece pe lângă ei, degeaba. Ei nu-și trăiesc timpul, și-l irosesc urând, bârfind, criticând, batjocorind, etc. Și m-am săturat să văd toate astea, la lume.

Îmi doresc să plec, dar nu pot, cel puțin nu acum. Mai târziu, da…când mă voi regăsi, când mă voi calma, mă voi lua pe mine, doar pe mine….și voi pleca.

Departe de lumea asta, doar eu…..într-o carte. O seară bună, vă îmbrățișez oameni dragi.

Și iertați-mă pentru slăbiciunea de care am dat dovadă, aș vrea să șterg postarea, dar nu pot.

p.s Jurnalul Oanei Pellea, îmi stârnește o groază de amintiri, unele plăcute, altele mai puțin plăcute, suntem în aceiași dilemă, sau poate că ea nu mai este, dar eu da.

Când am început să-i recitesc jurnalul, nu știam că ce am trăit prima dată,  se va întâmpla și a doua oară.

Imagine

Gândește-te…

Gândește-te la ce-a fost ca la un lucru frumos, deși știi că doare

Gândește-te la oamenii care au plecat din viața ta, la un lucru ce trebuia să se întâmple

Gândește-te la cei care te-au lăsat când îți era greu, ca la un lucru binevoitor ție, căci nimeni nu trebuie să păstreze alături de el, pe cei care nu-l doresc

Gândește-te la ce ai făcut azi, nu la ce vei face mâine

Gândește-te la prezent, uită trecutul și lasă viitorul să vină

Gândește-te la cei care n-au nimic, și totuși au totul

Gândește-te la ce ai, nu la ce ai pierdut, sau pe cine

Gândește-te la aproapele tău, nu la dușmanii tăi

Gândește-te cum să oferi dragoste, nu cum să disprețuiești lucrurile din viața ta

Gândește-te la viața ta, nu la viața altora

Gândește-te că ai o viață, nu mai multe

Gândește-te la tine, ești un om bun, dar poți fi și mai bun.

Imagine

A mai trecut o zi

O zi în care am mai scris câteva rânduri în cartea vieții, o zi în care am învățat ceva nou.

Deși, la ora asta sunt foarte obosită, mă uit în urmă și sunt fericită, că am mai făcut ceva important pentru mine, dar și pentru alții.

Astăzi am avut 2 spectacole, am fost și am încântat  copiii, am încercat să le aduc un pic de culoare în suflet și un zâmbet pe buze.

Astăzi am stat în fața a peste 200 de copii, am râs cu ei, am trăit împreună suspansul poveștii, am aplaudat împreună, apoi ne-am luat la revedere cu promisiunea, de-a ne revedea.

Deși, colegelor mele de scenă li s-au părut ușor să joace în fața unor copii, mie mi s-a părut mai dificil decât aș fi jucat în fața adulților. Mă gândeam dacă acesția vor înțelege morala de la sfârșitul poveștii, dacă vom putea interacționa cu ei, dacă vor fi deschiși cu noi, și alte lucruri de genul ăsta.

Spre surprinderea mea, copii au fost minunați, s-au destins pe parcursul poveștii, au străbătut cu noi până la final povestea, au savurat din plin momentele umoristice, și ne-au adus la final aplauze furtunoase.

A fost un public minunat, iar ziua asta, a fost cea mai bună! 🙂 Mulțumesc Doamne! Imagine

Citate de Irina Binder

Cu toții o cunoașteți pe Irina, minunata scriitoare care ne-a fascinat cu cartea ei Fluturi, și cu postările ei zilnice, care ne înfrumusețează sufletele și dau culoare zilelor noastre.

Mai jos, voi posta câteva citate din cartea “Fluturi” care mi-au plăcut în mod deosebit.

“Prea târziu să te îndrăgosteşti este doar la ultima bătaie a inimii!”

“Necazurile – tocmai ele, care te pun la pământ şi care te fac să crezi că nu vei reuşi niciodată să te mai ridici – te fac să devii puternic. Nu ştii niciodată cât de puternic eşti, până când a fi puternic, este singura ta şansă să supravieţuieşti”.

“Dragostea înseamnă să înţelegi fără explicaţii, să crezi fără dovezi, să auzi fără cuvinte, să vezi cu ochii închişi, să simţi fără atingeri”.

“De câte ori mă aflu în preajma ta fac eforturi disperate să nu te îmbrăţişez…”

“N-aveam nimic atunci când ne aveam pe noi şi totuşi aveam totul!”

“Prefer adevărul care doare decât minciuna care vindecă”.

“Am învăţat că nu merită să plâng după oameni care nu m-au iubit şi m-au abandonat. Ca aceia care m-au însoţit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât nişte umbre care m-au privat de soare…”

“Sunt oameni care, atunci când intră în viaţa ta, vin cu toată încărcătura trecutului lor. Vin cu dezamăgiri, cu dureri, cu complexe şi cu lupte interioare, iar toate acestea, în mod inexorabil vor deveni şi ale tale”.

 “Azi poţi fi cel mai fericit om de pe Pământ, convins că ai totul şi că trăieşti o viaţă perfectă şi frumoasă. Eşti sigur pe viitorul tău, pe visele tale şi pe oamenii de lângă tine. Dar e nevoie doar de o clipă, pentru ca întreg universul tău să se prăbuşească”.Imagine

 

De ce citesc?

Probabil că și voi ați fost întrebați cândva acest lucru, și fiecare ați răspuns așa cum ați simțit.

Eu, pe lângă faptul că-mi place să trec de foarte multe ori în lumea unui roman, ador să citesc fiindcă pot învăța din fiecare roman câte ceva, fiindcă în unele povești, personaje, întâmplări bune sau mai puțin bune, mă regăsesc.

Citesc fiindcă cititul e singurul lucru care mă relaxează cu adevărat, altfel mă detașez de problemele cotidiene, uit de mine, și pot fi orice personaj îmi doresc eu, dintr-o carte.

Pentru mine, cărțile sunt ca drogurile, zilnic trebuie să-mi administrez o doză de lectură, dacă nu fac asta, încep să mă uit pe mine.

Astăzi, după ore bune de petrecut în fața calculatorului, mi-am permis să mă retrag timp de o oră în fotoliu cu o carte în mână, în timp ce razele soarelui scăldau natura în lumină și căldură.

Mi-am centrat atenția asupra unei cărți de psihologie, deoarece înclin să dau mai departe în acest domeniu, sunt într-o continuă explorare a lucrurilor dar și a persoanelor din jurul nostru.

Revenind la întrebarea, de ce citesc? – consider că nimic nu-i mai frumos decât să te înfrupți câteva ore pe zi din paginile unui roman, ce înșiră o poveste fictivă sau reală, indiferent de ce natură, aceasta transmite cititorilor interesul de a o parcurge până la final.

Astfel, mereu sunt într-o continuă căutare a poveștilor care te încearcă, îți transmite o serie de sentimente pozitive sau mai puțin pozitive, depinde de contextul poveștii, și care te determină să regreți la final, că a luat sfârșit.

Finalizarea de citit a unei cărți este ca despărțirea temporară cu un prieten bun. De ce spun temporară? Fiindcă cartea o poți reciti, deși există riscul să nu-ți mai placă la fel de mult ca prima dată.

Dragii mei, ce să vă mai spun, decât CITIȚI, citiți ceea ce vă îndeamnă inima și mintea, nu gura lumii, că de veți citi ce vor alții, nu veți avea nicio satisfacție proprie.

O zi în care n-ai citit câteva pagini dintr-o carte, e ca o zi în care mintea doarme leneșă, iar sufletul nu contenește să mai deschidă lacătele și să-și îndeplinească visele.

Imagine

Oamenii…

Oamenii fac ce îi îndeamnă inima, iar pentru asta ar trebui admirați nu judecați.

Ne este mult mai simplu și mai ușor să aruncăm cu vorbe răutăcioase în stânga și în dreapta, în timp ce am putea foarte bine să ascultăm până la capăt, să analizăm situația și să încercăm de multe ori prin a ne pune în pielea persoanei de lângă noi.

Criticăm destul de des, ascultăm puțin, vorbim mult și fără vreun rost!

Oamenii de lângă mine mi-au dovedit în repetate rânduri că nu sunt demni de respectul meu, și totuși îi respect, îi ascult dar fără a mă implica prea mult în viețile lor.

De multe ori, am spus un cuvânt iar acela a fost luat ca pe o piatră în cap, deși îmi spuneam doar părerea ce mi s-a cerut, se părea că tot eu ieșeam prost.

Astfel, am început prin a avea grijă ce spun, și cui spun.

Nu toți au bunul simț de a-ți aprecia eforurile considerabile în ceea ce privește situația în care ei se află, multora le vine greu să-ți dea dreptate, din orgoliu sau din alte motive, acționează după bunul lor plac, și sfârșesc mai rău ca prima dată.

Nimeni nu-i poate obliga să asculte de tine, tu doar încerci să le deschizi ochii, îi determini să-și pună semne de întrebare, apoi singuri să-și rezolve situația.

Nimeni nu-i vinovat de nimic! Dacă ceva a mers prost, înseamnă că n-ai procedat cum trebuie.

Imagine