De-ar fi fost….astăzi toamnă

Astăzi mi-am dorit din tot sufletul să fie toamnă. Să privesc frunzele cum plutesc spre pământ, apoi cum se frâng. Să privesc parcul presărat de frunzele uscate alte anotimpului ce-l poartă, să privesc copacii goi și apusul după amiezii. 

Toamna îmi induce o stare de melancolie, momente de reverie și doruri vagi. Mă regăsesc în orice anotimp, aceiași. Mă simt prizoniera acestui superb anotimp, și mi-aș dori să fie veșnic toamnă. Nu m-ar deranja ploile, copacii dezgoliți, nenumăratele covoare de frunze, și nesfârșitele nopți reci. În fiecare toamnă mă găsesc, după atâtea căutări, îmi fac timp să-mi răspund, după atâtea întrebări, și îmi abandonez grijile într-o altă viață, sub un alt anotimp.

Imagine

Am ales cu capul, nu cu inima…

“Dacă te ține ața și vrei să faci teatru, atunci vino vineri să stăm de vorbă. Vreau să facem un Caragiale, cu nebunii, cu de toate. Ai talent, ești foarte bună” acestea fiind spuse de d-nul regizor Gheorghe Balint de la Bacău care, se pare, că a fost impresionat de reprezentația mea la Festivalul național de teatru “Grigore Vasiliu Birlic” astfel încât atunci când m-a zărit trecând prin fața Casei de Cultură din Fălticeni, m-a oprit ca să mă întrebe dacă doresc să fiu membră a trupei Birlic, trupă ce dumnealui o conduce nu de mult timp. M-a rugat într-un fel, să fiu sinceră și să-i spun dacă nu pot, dacă timpul sau venitul nu-mi permite să vin zi de zi în oraș pentru repetiții. N-am putut să-i spun nimic, doar i-am spus că am să mă gândesc până vineri. Cu dumnealui vorbisem marți, deci mai aveam timp de gândire. 

Am ajuns acasă, mi-am sunat mama, i-am spus ce șansă mi s-a oferit în urma prestării mele la festival, și mi-a spus: “du-te, dacă asta îți dorești”. Dar, nu-i spusesem că ceva din mine mă oprea. Ea bolnavă de cancer, eu, la anul în cl. XII-a, și cu toate acasă pe cap cât timp ea e plecată, plus că întenționam să mă angajez pe timpul verii, nu să merg la repetiții pentru o scenetă mare. 

A venit și ziua de vineri, m-am prezentat la Casa de Cultură cu 20 de minute înainte de întrunirea cu regizorul și membrii trupei, odată ajunși tinerii actori, deja membrii ai trupei Birlic, au început să vorbească despre ce aveau să facă mâine la prima repetiție, unde și la ce oră (adică sâmbătă). Printre rânduri am prins câteva idei, fiindcă departe îmi era gândul. Mă gândeam dacă mă voi înțelege cu ei sau nu, ei fiind copii cu bani, din oraș, mamele și tații lor având slujbe importante, și alte chestii de genul. 

Un tip cam de vârsta mea, se apropie de mine și-mi spune: Mâine ne întâlnim la ora 9 în amfiteatru. Știi unde e nu?

Mă uit la el, și schițez un zâmbet, apoi dau din cap că da. Mai stau câteva minute în sala de la intrarea în Casa de cultură, mă uit nervoasă la ceas și încep să mă întreb. Să stau sau să nu mai stau? Să accept sau să nu accept? După câteva minute, ies val vârtej din sală, și cobor scările în grabă aproape izbucnind în plâns. Mă îndrept spre stația de microbuz, înjurând în gând și pedepsindu-mă pentru că m-am dus acolo întâlnindu-mă cu cei care deja se cunoșteau prea bine, ca să mă poată accepta și pe mine în trupa lor. Faptul că ei mai avuseseră spectacole mari, faptul că erau conduși de alt regizor decât cel pe care îl cunoscusem la un casting cu vreo 2 ani în urmă, faptul că învățau la cel mai bun liceu din oraș, faptul că locuiai la oraș și purtau haine de  firmă, toate prostiile astea m-au făcut să cred că sunt nepotrivită pentru cercul lor de actori. Și încă o chestie ce mi-a căzut greu, a fost ceea că toți care fuseseră la festival și participaseră, așa cum și eu participasem, mă văzuseră acolo luând premiul I pentru monolog, și III pentru scenetă, mă priveau oarecum, și își puneau semne de întrebare, gen: O fi mai bună ca noi? Va primi rolul principal? 

E o stupidenie că m-am gândit la astea, știu. Dar, nu știu dacă aveam să iau o decizie mai înțeleaptă ca asta. Dacă aș fi acceptat, n-aș mai fi putut lucra câte 12 sau 6 ore într-un depozit de materiale la 10 minute distanță de unde locuiesc eu, și n-aș mai fi avut timp să fiu EU. Pentru mine teatrul e totul, dar nu e ceva care să-mi poată schimba situația cu care mă confrunt. Mamei îi trebuie bani pentru o nouă operație la sân, și pentru tratament. La momentul respectiv e tot în spital, marți are 3 săptămâni de când este în Iași, apoi vine, și pleacă spre Cluj. Are nevoie de mine, iar eu de ea. Nu e momentul să dau spectacole la Năvodari, sau prin alte locuri. Vreau să mă găsească aici. 

În tot acest timp m-am gândit la alte oportunități pe care le-aș putea avea, și mi-am îndreptat mintea spre alte obiective. Credeam că nimeni nu mă poate împiedica să ajung unde îmi doresc, dar uite că tocmai eu îmi pun piedici, și tot eu sunt cea care mă pedepsesc.  Trebuie să ne gândim, atunci când alegem între două lucruri, să alegem calea cea mai dreaptă, și cea mai de folos. Cea de pe urma căreia avem mai mult de câștigat decât de pierdut. Nu vreau să credeți că teatrul e o pierdere de timp pentru mine, nu. Este o parte din mine, dar acea parte va dispărea încetul cu încetul, va sfârși înghițită de frică și de nesiguranță. Apoi, poate se va naște alt vis, așa cum spun unii, mai real decât acesta.

Imagine

“Vasul ăsta numit lume stă în mijlocul furtunii și așteaptă să fie bine”

Pornind de la acest citat al Oanei Pellea, tind să recunosc că oamenilor le este foarte ușor să se plângă de ceea ce văd, aud sau cunosc dar nu fac absolut nimic pentru îmbunătățirea lucrurilor. Pe facebook văd cum oamenii își discută soarta, fie a lor fie a altora. Se plâng de copiii care la 14 ani își încep viața sexuală, se plâng de sistemul politic, se plâng că de criza financiară, se plâng că nu-s înțeleși, se plâng că nu găsesc în ȚARĂ ce le trebuie, se plâng de tot și de nimic. Fiecare consideră c-o duce cel mai rău. Este cel mai bătut de soartă, nu s-au pricopsit decât cu probleme, pe strada lor în nicio zi nu răsare soarele, nimeni nu-i înțelege, doar îi judecă, iar ei sunt doar niște bieți copii nevinovați, inocenți din fire. Fiecare își caută norocul în altă parte, dar niciunul nu se gândește la ce-ar putea face pentru țară. Cei care au rămas, a fost fie pentru părinții care i-au născut aici, fie pentru că au o slujbă de care sunt cât de cât mulțumiți, fie pentru că într-adevăr își iubesc țara, și nu-și doresc să o lase goală, pentru a le umple străinilor buzunarele. Ei, continuă să-și slujească țara, fâcând în fiecare zi câte ceva bun pentru ei și pentru cei de lângă ei. Ei n-au dat bir cu fugiții. Au așteptat vremurile rele, au știut că vor veni clipele când li se vor usca gura după binele ce-a fost, dar au sperat și niciodată nu s-au dezarmat de credință, răbdare, iubire, încredere, și speranță. N-au căutat fericirea prin locuri îndepărtate, au continuat să învețe și să muncească pentru ai lor. 

Dar majoritatea, au plecat, s-au dus de la primul semnal de vreme urâtă și grea. S-au îndepărtat de familie, de țară, de tot ce însemna ei, și au uitat cu desăvârșire de unde au plecat. Banii le-au luat mințile, sufletul li s-a prăfuit după avere, și credința a fost curmată de-o nestăvilită dorință de a deține puterea, de a avea mereu dreptate și mereu mai mult. S-au pierdut de ei, și de fericire. Au impresia că sunt fericiți fiindcă au case mari și mașini luxoase, pe când mintea lor e mică, și sufletul rătăcit de atâta răutate și egoism. 

Fiecare așteaptă acel bine, dar nimeni nu face nimic să-l obțină. E ca și cum ai aștepta să vină valurile și să-ți înghită castelul de nisip, ce l-ai construit pe vreme rea. Și acel bine când vine, tot nu suntem mulțumiți, vrem mai mult și mai bine. Vrem să fim noi cei mai tari, să deținem controlul lucrurilor, să ieșim mereu în reflectoarele lumii, să fim, să fim, să fim mai bogați decât suntem. Bogați financiar, se poate! Bogați intelectual, psihic și moral? Acei oameni, sunt săraci cu duhul. 

Am obosit, am scris atâtea și ….nu știu, simt că nu-i bine, că lumea va face exact ce face deobicei: mă vor judeca după acestea. Ei, și? Vreme e pentru toate, eu să fiu sănătoasă. Vă pup, o seară plăcută.Imagine

 

De ce nu citesc tinerii?

Această întrebare și-o pun destul de des profesorii sau părinții. Cadrele didactice sunt nemulțumite de faptul că elevii își rezolvă temele, proiectele, referatele, cu ajutorul internetului, astfel biblioteca liceului este de foarte puține ori vizitată. Când vine vorba de lectura pentru vacanță, acea listă cu cărți ce ne-o dă d-na profesoară de limba română, la finalul anului școlar, și acel jurnal de lectură ce trebuie să-l întocmim, pentru a scrie într-însul prezentările succinte a cărților ce le-am citit. Dar, cu toate astea, unii tineri ignoră cu desăvârșire îndemnul de a citi. Li se pare anormal, rușinos sau o pierdere de timp să citească…

Tinerii aleg internetul, telefonul, discoteca, petrecerile în aer liber, în detrimentul cititului. Vreau să vă spun că și eu stau pe internet, și eu folosesc telefonul (când am nevoie) cu petrecerile nu mă dau în vânt, dar și eu călătoresc, într-un cuvânt, și eu mă distrez. Dar de ce nu pot vedea majoritatea tinerilor de azi, cititul tot ca pe o distracție? Ce îi împiedică să creadă că cititul nu-i ajută cu nimic în viață? Nu generalizez, sunt foarte bucuroasă că din cei 28 de colegi de clasă, sunt tot cu mine 4 persoane ce mai citesc câte o carte. Ceilalți, își folosesc timpul cu alte lucruri, nu investesc timp pentru a cunoaște, a învăța mai mult sau pentru a se întâlni cu ei, într-o carte. Suntem așa de simpli, când nu citim, atât de goi și cu mintea atât de pustie.  

Și mă gândesc iar, de ce nu citesc tinerii? Așa este la modă? Nu, nu cred că incultura, mediocritatea, și prostia sunt la modă. Consider că cititul este un lucru ce n-ar trebui lăsat să moară, încurajați-i pe toți cei cunoscuți vouă să citească, să nu îmbătrânească mai degrabă decât ar trebui, să nu moară în ei sufletul de atâta urât, și mintea de atâta necunoaștere. La ce folos ne sunt lucrurile materiale, dacă noi suntem pierduți de noi? Nu mai suntem noi, nu ne cunoaștem, credem că știm cine suntem, când de fapt, avem doar o impresie, și trăim cu sentimentul că suntem mulțumiți de noi, dar când întâmpinăm un obstacol în calea vieții, toată mulțumirea de noi dispare într-o secundă. 

Cititul ne poate influența viețile în bine, o gândire pozitivă, un bagaj de cunoștințe și un suflet frumos care știe să-și prețuiască fiecare zi. Nu vă opriți din citit, învățați din fiecare zi, și veți citi orice, până și sufleul oamenilor. Cărțile sunt cele care ne fac cunoștință cu noi și cu cei de lângă noi.    

Imagine

Noi, putem să nu fim ca ei…

Prea ne luăm după ceilalți, nu știm să fim noi, de fiecare dată când vedem că cineva are un obiect nou, ni-l dorim și noi indiferent dacă dispunem de bani sau nu, ne atrage telefonul colegului de bancă, blugii rupți a unei fete de vârsta noastră, sau să punem pe facebook poze cu noi, dormind cu capul pe bancă, și scriind la descriere că eram la ora de mate, română, etc. Nimeni nu poate face nimic, fără ca altcineva să nu-l copie. Trist e faptul că sunt copiate doar lucrurile rele, lucrurile care ne denigrează și ne afundă în mediocritate, iar lucrurile de bun-simț, lucrurile bune, sunt ignorate și considerate anormale. De ce să fim noi, nu? De ce, dacă putem foarte bine să ne luăm și noi samsung galaxy, că așa are colegul de serviciu, colegul de clasă, fie că ne place sau nu un lucru, noi îl obținem, și nu de dragul acestuia, ci de dragul de a-i dovedi celuilalt că și noi putem, și noi suntem în stare. 

În fiecare zi, văd la liceu cum majoritatea elevilor de cl. IX-a sunt înconjurați de elevi mai mari, care îi supune unor tratamente halucinante pentru a fi acceptați în cercul lor de prieteni. Nu pot concepe acest lucru, și nu pot înțelege cum de aceștia se lasă controlați, de dragul timpului când vor fi considerați de ceilalți, șmecheri, când le va merge duhul prin școală cum că sunt periculoși, sau alte lucruri de genul. 

Ce trist să vedem toate acestea. În fața Domnului nimeni nu-i periculos, nimeni nu-i șmecher…

Ce deviere de la drumul cel bun, ce pierdere de timp și de suflet. Se îmbolnăvesc oamenii de atât tupeu și de atâta nesimțire,încât ai început să nu le mai suporți mirosul de neobrăznicie, mediocritate și incultură. 

Imagine

Prea doare…

Și da, doare când vezi că nu ești apreciat la adevărata ta valoare, când nu ești sprijinit, doar invidiat, când dai prea mult și nu primești în schimb nici măcar un mulțumesc.

Dai din timp, dai din tine, și încerci să faci totul, nu așa cum ți se cere, ci așa cum ști tu să o faci cel mai bine. Cuvintele astea n-au niciun înțeles dacă nu explic prin ce trec nu? Dar la ce folos? Cum aș putea eu să scriu aici ce simt? Nici cuvintele săracele nu vor să curgă, de prea multă durere, acumulată într-o zi, n-au putere să iasă la suprafață, pentru a le citi voi.

Nu știu dacă există vreo explicație, cu privire la a fi “luat în batjocură” atât tu cât și munca ta. Oamenii au început să mă strivească sub tălpile lor, ca pe o muscă, îmi zdrobesc vise, speranțe și tot ce ține de un posibil viitor. Și toate astea, n-au nicio explicație, sau cel puțin nu vor să mi-o dezvăluie. Mi s-au terminat cuvintele, s-au ascuns undeva prin cotloanele minții, și așteaptă să iasă când primejdia trece și eu n-aș mai simți nimic, atunci când îmi revin ca o avalanșă în minte. Vă las, aveți grijă de voi. Noapte bună

Ați văzut cerul? e negru, împânzit de stele. Asta înseamnă că visele mele, n-au murit.Imagine

Cu drag, despre Oana Pellea și cartea ei

25.05.2013 ora 16:52

Am citit în întregime “Jurnalul” Oanei Pellea, cu sufletul la gură, cu respirația întretăiată, am parcurs un drum frumos citind o parte din ea, din filmul ei, din cartea vieții. Aș fi ipocrită dacă v-aș spune că n-am plâns la unele pasaje din carte, iar unele citate m-au impresionat în mod deosebit, drept pentru care voi înșira câteva dintre cele mai adevărate lucruri din cartea sa.

Dragă Oana, vreau să mi te aduc mereu aminte. Și mă bucur enorm că ți-am citit tot jurnalul, de fapt memoriile unor jurnale, cuprinse întru-unul singur dar profund.  Ai vorbit atât de frumos și sincer despre oamenii din viața ta, despre plecările fiecăruia și despre dorul de ei, care doare.

Boala mamei tale Domnica m-a făcut să realizez ce luptă cruntă duce mama la ora actuală. Diagnosticată cu cancer la sân, a suferit două operații în decursul a două luni de zile, una de tumoră iar cealaltă….s-a sfârșit prin tăierea sânului drept. Acum, citind despre povestea ce-a avut-o mama ta, lupta sa cu boala, mi s-a făcut frică, dar am încredere în EL.

M-am abătut de la subiect, îmi pare rău. Nu știu cui să-i mulțumesc pentru că ți-am citit minunea de carte și pentru că m-am regăsit în cuvintele tale scrise cu har. Fie că ai vorbit despre părinți, Dumnezeu, teatru, prieteni, etc. 

Îmi cer iertare că nu ți-am citit jurnalul mai devreme, mă mulțumeam doar cu frânturi din acesta, dar acum m-am liniștit citindu-l pe tot. Știam că doare, știam că mă voi întâlni în cartea ta cu întâmplări și anumite stări sufletești de nepriceput pentru unele persoane. Dar așa cum scrie și pe coperta din spatele cărții  “Un jurnal ce face bine” și e adevărat, căci eu m-am hrănit din suferința ce-ai purtat-o, din întâmplările cu care te-ai confruntat, și din TOT, cu bune și rele, ochii mei de “carne” au citit cuvânt cu cuvânt. Din clipa în care am închis cartea, m-am adorat, am simțit cum se scurge prin mine bucuria și dorul de cei dragi. 

Ești o minune de om, Oana Pellea! 🙂

Mai jos, câteva citate ce le-am extras din carte. 

“Mi-e dor de oameni delicați și buni. De oameni deștepți și generoși. De educație și tradiție. Mi-e dor de bun-simț și bunăvoință”.

“De ce tot ce are o istorie și un praf așezat îmi place mai mult decât ce sclipește?”

“Urăsc siliconul și epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere și de adevăr. Ce deviere de la drumul bun și în ultimă instanță ce pierdere de timp”.

“Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulțumită, dar nimeni nu face nimic și toți dăm vina pe altcineva, niciodată pe noi”.

“Vasul ăsta numit lume stă în mijlocul furtunii și așteaptă să fie bine”.

“Nimic din ce se întâmplă nu e întâmplător și am certitudinea că tot ce ni se întâmplă este spre cunoașterea noastră și, în final, spre binele nostru”.

“Ți se face cadou timp ca să te găsești, ca să te întrebi și poate să și cauți să răspunzi”.

“Ce groaznică boală e invidia. Mulțumesc Domnului că nu m-a atins. Se caută remedii la tot felul de boli, dar la invidie nu s-a gândit nimeni”.

“Trebuie să urmezi pe cel ce caută adevărul și să fugi de cel care spune că l-a găsit”.

“Un om care se gândește la moarte în fiecare zi nu poate fi decât FERICIT”.Imagine

 

Visul…

Cu toții avem vise, cu toții ne dorim să se îndeplinească, dar nu toți luptăm pentru ele.

Mă  voi referi la unul, știu că noi avem mai multe, dar să ne centrăm pe cel mai important, și anume pe cel în privința carierei. De mici copii, ne doream să devenim cineva, indiferent de timp, spațiu, bani, noi visam să devenim doctori, profesori, actori, până și fetele visau să devină mamei, iar băieții, tați. Ne imaginam foarte multe lucruri, și credeam în orice când eram mici, credeam în frumos și bun, căci tata și mămica ne spunea mereu să fim cuminți, să învățăm carte, să-l iubim dpe Dumnezeu și pe semenii noștri.

Cu timpul, ne-am dezvoltat, fizic, psihic, etc. Și am început să credem, să ne creăm propriile noastre obiective, să ne ghidăm după alți oameni mari, și să ajungem aproape ca ei, căci nimeni nu poate copia pe nimeni, la caracter.

La fel și eu, de mic copil îmi doream să fiu doctoriță, le fel cum își dorește orice fetiță de 4-5 ani, ca apoi să-mi doresc altceva, dar de data asta, pentru totdeauna.

Să fiu actriță, să fiu mereu altcineva, în alt timp, în altă viață de om.

Pe zi ce trece, credeam tot mai tare că ăsta este scopul meu în viață, visul ce nu va fi spulberat de nimeni și de nimic, deoarece credeam cu adevărat, și oricât de mult m-aș fi străduit să mă gândesc la altă meserie, n-aș fi putut. Fapt pentru care, de când am descoperit în cl. IX-a teatrul, m-am dedicat trup și suflet, acestuia. Am început cu teatru de păpuși, în urmă cu 2 ani, apoi după câteva luni, am trecut la teatru în sine, teatru adevărat, fără marionete.

Am început, cu un rol mare, fiind la liceu, doritori foarte puțini de-a juca teatru, m-am implicat într-o scenetă de-a scriitorului Valeriu Butulescu, o scenetă de 13 pagini, în care eu eram personajul principal, cu cele mai multe replici, evident, ah, și eram bărbat. Da, am jucat rolul de Făt Frumos, mi se părea incredibil să fiu desprinsă dintr-un basm, rolul meu să înfățișeze viața unui bărbat de o personalitate puternică. Neștiind ce presupune teatru, am încercat să dau totul, sau nimic. Pentru mine era un lucru foarte serios, pentru ceilalți, un timp pierdut de la ore, și o porție de distracție copioasă. Astfel că am avut unele divergențe cu ceilalți la început, dar apoi au înțeles că ceea ce facem, ne poate conduce foarte departe.

Credeam și încă cred, că teatrul poate schimba omul.

Spencer Tracy spunea că “Pe scenă sau în fața aparatului de filmat mi-e foarte ușor. În viață mi-e mai greu” Și-i dau dreptate. De câteva ori m-a izbit viața de perete, de m-a năucit de cap, iar cei care mă știau altfel, mă încurajau cu vorbe de genul: “Tu, o actriță așa de bună, nu poți face față unor asemenea lucruri?” Cuvintele astea mă ridicau, dar uneori mă nimiceau. Mă pierdeam în propria-mi viață, dar pe scenă mă regăseam într-o alta. Reușeam să râd, dar mereu fiind altcineva decât eu. Lăsam deoparte sacul plin de greutăți din viața reală, și-l luam pe cel plin de lucruri frumoase, al fetei de 16 ani, care dădea totul pentru teatru: timp și suflet. Mă dăruiam pe mine, și asta era de ajuns (cred)

De curând am pornit cu restul echipei de teatru într-un turneu, care solicită mult timp și repetiții, curând împlinim o lună de când jucăm pe scenele unor Comune mari, pentru noi, aflați la început de drum, ni se pare un lucru minunat, să jucăm în fața a 400 de copii, adolescenți și adulți, o piesă de teatru pentru toate vârstele. Și primim cea mai frumoasă răsplată. Zâmbetele și aplauzele unor oameni frumoși și buni. Îi privești și vezi în ochii lor acea licărire de bunătate, modestie și iubire. Am cunoscut o mulțime de oameni, care nu știau nimic despre mine, dar parcă m-ar fi cunoscut de-o viață. Le sunt datoare pentru tot ce am ajuns. Am pornit de jos, și consider că am mai urcat câteva trepte în acești 3 ani de teatru, am învățat multe, dar nu îndeajuns.

p.s Mai jos, o poză cu mine din decursul acestui an, jucând  în Fălticeni la Centrul Cultural Grigore Vasiliu Birlic, o scenetă umoristică, de Marius Rizea și Maria Buză. “Floarea și Gheorghe – Intelectualii”

Imagine

Luptă…

Doamne, eu n-am ales să vin aici, nu eu am ales unde să mă nasc și unde să cresc, ce oameni să mă înconjoare și ce lucruri să-mi placă.

Mi-a fost, și încă îmi este greu să supraviețuiesc printre oameni urâți la suflet și răi, mi-e tare greu să mă gândesc la frumos, și totuși îl trăiesc, îl simt în mine, în lucrurile ce le văd, și în oamenii ce-i cunosc. Frumosul există.

Zi de zi, mă lupt cu părerile oamenilor, cu criticile lor, și cu concepțiile ce nu le îngăduie să vadă liber, și frumos.

Se întâmplă să renunț, să tac și să aprob ceea ce-mi spun, dar se întâmplă uneori, să lupt pentru ceea ce cred, să fiu eu cea care spune ultimul cuvânt, lăsându-i fără replici, și uitându-se nu la mine, ci prin mine.

E gol, pustiu, nimic bun în sufletul unora, e negru și tare întuneric în mintea unora, de ți-e frică să umbli prin cotloanele minții, de groază să nu te pierzi prin prostie.

Și mi-e tare greu să le aduc în viața lor dreptatea, bunătatea și frumosul. Prin lucrurile bune, ce le resping, se resping pe ei și pe viața ce ar trebui s-o aibă.

Acum, când scriu acestea, îmi vine să plâng. Vreau să plâng, fiindcă doare, doare foarte tare să nu fii ascultat, mereu să ți se impună anumite lucruri, mereu să fii contrazis, încât nici nu mai dorești să-ți vorbești, crezând că nu faci altceva decât să te deranjezi pe tine și pe ceilalți.

Voi continua să le vorbesc celor 4 pereți, ei nu mă pot contrazice, dar am certitudinea că mă ascultă, pereții, tablourile, cărțile și ce mai am eu aici, n-au gură, dar simt că au ochi și urechi.

Cu oamenii nu mă mai înțeleg, din cauza unuia, vor începe și alții? La un timp, te saturi să mai explici ce-i drept și ce nu, sau de ce faci tu ceea ce faci, și pentru cine.

Oamenii pun întrebări stupide, și întrebări ce n-ar trebui să iasă din gura lor, fiindcă sunt întrebări fără răspuns, și dacă ar exista unul, tot n-ar fi cel care care-l așteptau, nimic nu-i poate lămuri pe cei care privesc lucrurile cu indiferență, și fără să le simtă. În viață totul trece pe lângă ei, degeaba. Ei nu-și trăiesc timpul, și-l irosesc urând, bârfind, criticând, batjocorind, etc. Și m-am săturat să văd toate astea, la lume.

Îmi doresc să plec, dar nu pot, cel puțin nu acum. Mai târziu, da…când mă voi regăsi, când mă voi calma, mă voi lua pe mine, doar pe mine….și voi pleca.

Departe de lumea asta, doar eu…..într-o carte. O seară bună, vă îmbrățișez oameni dragi.

Și iertați-mă pentru slăbiciunea de care am dat dovadă, aș vrea să șterg postarea, dar nu pot.

p.s Jurnalul Oanei Pellea, îmi stârnește o groază de amintiri, unele plăcute, altele mai puțin plăcute, suntem în aceiași dilemă, sau poate că ea nu mai este, dar eu da.

Când am început să-i recitesc jurnalul, nu știam că ce am trăit prima dată,  se va întâmpla și a doua oară.

Imagine

Gândește-te…

Gândește-te la ce-a fost ca la un lucru frumos, deși știi că doare

Gândește-te la oamenii care au plecat din viața ta, la un lucru ce trebuia să se întâmple

Gândește-te la cei care te-au lăsat când îți era greu, ca la un lucru binevoitor ție, căci nimeni nu trebuie să păstreze alături de el, pe cei care nu-l doresc

Gândește-te la ce ai făcut azi, nu la ce vei face mâine

Gândește-te la prezent, uită trecutul și lasă viitorul să vină

Gândește-te la cei care n-au nimic, și totuși au totul

Gândește-te la ce ai, nu la ce ai pierdut, sau pe cine

Gândește-te la aproapele tău, nu la dușmanii tăi

Gândește-te cum să oferi dragoste, nu cum să disprețuiești lucrurile din viața ta

Gândește-te la viața ta, nu la viața altora

Gândește-te că ai o viață, nu mai multe

Gândește-te la tine, ești un om bun, dar poți fi și mai bun.

Imagine