Ploaia….

Grea după -amiază. Ploaie, vânt năprasnic și o plictiseală profundă față de oameni și de zile. Am avut tendința să cred că ploaia mă va curăța de mizeriile cotidiene și de gândurile ce-mi prăfuiesc mintea, dar mai rău a făcut. Privesc spre fereastră, oameni cu umbrele fug pe stradă ca furnicile, se tem de ploaie ca de cancer. Ploaia ar trebui să fie un prilej de bucurie, melancolie, doruri vagi, seri cu poezie, dans printre picurii reci de ploaie și multe alte lucruri frumoase, pe care unii le consideră nesemnificative. Dar, de ce-mi sună trist în minte cuvântul ploaie? De fiecare dată mă duce cu gândul la pierderea cuiva drag sau la cerul fără de soare, sub care ploaia pune stăpânire, spălând orice urmă de bucurie, și aducând cu ea, doar amintiri triste, ce-au stat într-un cufăr ascuns și acum ies la suprafață.

Continui să sfredelesc cu privirea ferestra cu perdele galbene ca soarele, și nu văd decât un cer supărat pe noi, cum ploaia scaldă pământul și cum trecutul năvălește peste mine, aducând doar nori de furtună.  Oamenii ce m-au lăsat, la plecarea lor n-a fost decât furtună și un suflet în țăndări, de care s-au ocupat alții să-l refacă, deși, în mare parte….n-au reușit.

Aș vrea să mai am încredere în ei, așa cum mă încred în ploaia care atinge pământul, că va pleca, și va lăsa loc soarelui să ocupe cerul. Dar, unii oameni nu te pot lumina, aruncă în tine cu pietre, și te-ntunecă cu minciunile lor. Începi să speri, să crezi că te vor lăsa în pace și că un suflet nobil te va lua de mână și-ți va arăta calea spre lumină. Spunând-uți adevărul, iubind-uți defectele, lăsându-ți timp să decizi, respectând-uți deciziile, și ignorând ce spun alții la adresa ta. Să-ți păstrezi încrederea neatinsă de răutățile altora într-o lume fără prejudecăți și rece, cam dificil.

Încă visez la cineva care să mă poată scoate din umbră, cineva care să meargă cu mine în locurile pustii, să le umplem de iubire, să strângem singurătatea între uși și să sfărâmăm lacătele întunericului. Să-i luăm pe toți de mână și să le arătăm soarele, să-i scoatem din întuneric și să le oferim zâmbete. Sper, ca într-o zi să dau glas aestor gânduri și să-mi îndeplinesc dorința. Să pot iubi, fără să mă tem. Voi aștepta, așa cum am așteptat atâta timp, și sper ca așteptarea să merite. Repede se scurge timpul, iar eu cu el.

Imagine

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s