Am ales cu capul, nu cu inima…

“Dacă te ține ața și vrei să faci teatru, atunci vino vineri să stăm de vorbă. Vreau să facem un Caragiale, cu nebunii, cu de toate. Ai talent, ești foarte bună” acestea fiind spuse de d-nul regizor Gheorghe Balint de la Bacău care, se pare, că a fost impresionat de reprezentația mea la Festivalul național de teatru “Grigore Vasiliu Birlic” astfel încât atunci când m-a zărit trecând prin fața Casei de Cultură din Fălticeni, m-a oprit ca să mă întrebe dacă doresc să fiu membră a trupei Birlic, trupă ce dumnealui o conduce nu de mult timp. M-a rugat într-un fel, să fiu sinceră și să-i spun dacă nu pot, dacă timpul sau venitul nu-mi permite să vin zi de zi în oraș pentru repetiții. N-am putut să-i spun nimic, doar i-am spus că am să mă gândesc până vineri. Cu dumnealui vorbisem marți, deci mai aveam timp de gândire. 

Am ajuns acasă, mi-am sunat mama, i-am spus ce șansă mi s-a oferit în urma prestării mele la festival, și mi-a spus: “du-te, dacă asta îți dorești”. Dar, nu-i spusesem că ceva din mine mă oprea. Ea bolnavă de cancer, eu, la anul în cl. XII-a, și cu toate acasă pe cap cât timp ea e plecată, plus că întenționam să mă angajez pe timpul verii, nu să merg la repetiții pentru o scenetă mare. 

A venit și ziua de vineri, m-am prezentat la Casa de Cultură cu 20 de minute înainte de întrunirea cu regizorul și membrii trupei, odată ajunși tinerii actori, deja membrii ai trupei Birlic, au început să vorbească despre ce aveau să facă mâine la prima repetiție, unde și la ce oră (adică sâmbătă). Printre rânduri am prins câteva idei, fiindcă departe îmi era gândul. Mă gândeam dacă mă voi înțelege cu ei sau nu, ei fiind copii cu bani, din oraș, mamele și tații lor având slujbe importante, și alte chestii de genul. 

Un tip cam de vârsta mea, se apropie de mine și-mi spune: Mâine ne întâlnim la ora 9 în amfiteatru. Știi unde e nu?

Mă uit la el, și schițez un zâmbet, apoi dau din cap că da. Mai stau câteva minute în sala de la intrarea în Casa de cultură, mă uit nervoasă la ceas și încep să mă întreb. Să stau sau să nu mai stau? Să accept sau să nu accept? După câteva minute, ies val vârtej din sală, și cobor scările în grabă aproape izbucnind în plâns. Mă îndrept spre stația de microbuz, înjurând în gând și pedepsindu-mă pentru că m-am dus acolo întâlnindu-mă cu cei care deja se cunoșteau prea bine, ca să mă poată accepta și pe mine în trupa lor. Faptul că ei mai avuseseră spectacole mari, faptul că erau conduși de alt regizor decât cel pe care îl cunoscusem la un casting cu vreo 2 ani în urmă, faptul că învățau la cel mai bun liceu din oraș, faptul că locuiai la oraș și purtau haine de  firmă, toate prostiile astea m-au făcut să cred că sunt nepotrivită pentru cercul lor de actori. Și încă o chestie ce mi-a căzut greu, a fost ceea că toți care fuseseră la festival și participaseră, așa cum și eu participasem, mă văzuseră acolo luând premiul I pentru monolog, și III pentru scenetă, mă priveau oarecum, și își puneau semne de întrebare, gen: O fi mai bună ca noi? Va primi rolul principal? 

E o stupidenie că m-am gândit la astea, știu. Dar, nu știu dacă aveam să iau o decizie mai înțeleaptă ca asta. Dacă aș fi acceptat, n-aș mai fi putut lucra câte 12 sau 6 ore într-un depozit de materiale la 10 minute distanță de unde locuiesc eu, și n-aș mai fi avut timp să fiu EU. Pentru mine teatrul e totul, dar nu e ceva care să-mi poată schimba situația cu care mă confrunt. Mamei îi trebuie bani pentru o nouă operație la sân, și pentru tratament. La momentul respectiv e tot în spital, marți are 3 săptămâni de când este în Iași, apoi vine, și pleacă spre Cluj. Are nevoie de mine, iar eu de ea. Nu e momentul să dau spectacole la Năvodari, sau prin alte locuri. Vreau să mă găsească aici. 

În tot acest timp m-am gândit la alte oportunități pe care le-aș putea avea, și mi-am îndreptat mintea spre alte obiective. Credeam că nimeni nu mă poate împiedica să ajung unde îmi doresc, dar uite că tocmai eu îmi pun piedici, și tot eu sunt cea care mă pedepsesc.  Trebuie să ne gândim, atunci când alegem între două lucruri, să alegem calea cea mai dreaptă, și cea mai de folos. Cea de pe urma căreia avem mai mult de câștigat decât de pierdut. Nu vreau să credeți că teatrul e o pierdere de timp pentru mine, nu. Este o parte din mine, dar acea parte va dispărea încetul cu încetul, va sfârși înghițită de frică și de nesiguranță. Apoi, poate se va naște alt vis, așa cum spun unii, mai real decât acesta.

Imagine

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s